Pentru Radu – asadar, la capatul pamantului…

Postul de fata este dedicat lui Radu, membru al echipei noastre. Desi a participat la toate pregatirile si conferintele pe care le-am avut in cursul celui un an si jumatate de cand organizam expeditia, desi a rezistat eroic la toate vaccinurile necesare si astepta cu nerabdare aventura cea mare, un eveniment nefericit si total imprevizibil a facut imposibil ca Radu sa poata lipsi de acasa atata timp, motiv pentru care a trebuit sa renunte la megavacanta.

Sa stii, Radu, ca nu au fost prea multe zilele in care nu te-am pomenit, iar in aceste ultime zile, cand ne apropiam din ce in ce in mai mult de apogeu, m-am gandit foarte mult la tine, dorindu-mi ca lucrurile sa fi fost altfel, iar tu sa fii aici cu noi. Ar fi fost cu totul altfel ca discutiile lungi de pe skype sa fie transpuse in realitate cu toti membrii echipei. De multe ori am fi avut nevoie de latura ta pragmatica, dar ce este mai important, am fi avut nevoie sa fii cu noi. Ne vedem in doua saptamani si sper sa ai timp sa iti impuiem capul cu tot ce am trait si pentru tine :).

Capatul lumii: drumul din Rio Grande pana in Ushuaia, si apoi Ushuaia in sine, este neasteptat de frumos si de spectaculos. Alungati orice gand de pustietate si nimic :)… probabil asta era in capul nostru cand ne imaginam unde vom ajunge. Ei bine, surpriza: cu cat te apropii de Ushuaia, intri intr-o zona de munte impresionanta, cu lacuri, rauri, dealuri, vegetatie bogata si munti acoperiti cu zapada. Se facea chiar si ski nautic pe unul dintre lacuri!

Apoi a urmat semnul de intrare in Ushuaia, unde pe mine m-a cuprins o bucurie enorma ca am reusit sa ducem proiectul pana la sfarsit, dar si pentru ca AM AJUNS LA CAPATUL PAMANTULUI! A fost un sentiment tare placut si sunt fericita ca l-am putut trai.

Apoi, dupa ritualul de cautat hotel – pe care il respectam cu sfintenie de aproape doua luni – am mancat la un irish pub, am dat o tura prin oras si am sarbatorit mai pe seara evenimentul tot la un irish pub – Dublin – unde unii au baut mai mult, altii mai putin :D, fiecare dupa stare si necesitate.

Asadar, Radu, pe scurt, cam asta este cu Ushuaia si cu cel mai sudic loc din lume: fin del mundo cum scrie aici peste tot.

Acum imi dau seama ca pe 21 noiembrie eram la mitad del mundo (jumatatea lumii – in drum spre Otavalo – Ecuador), iar acum, 10 ianuarie am ajuns la fin del mundo, Ushuaia – Argentina. Interesant…

Urmeaza Buenos Aires, iar pe 22 ianuarie hopa in avion si, dupa multe ore de zbor, ne intoarcem la realitate.

Ca sa fiu sincera mi-e dor de casa – de familie si de prieteni. Am realizat in excursia asta ca eu ma atasez de oameni si nu de locuri, ca orice peisaj frumos devine si mai frumos daca il poti admira cu oamenii pe care ii iubesti si care au un loc special in viata ta. In fiecare oras ori loc fain ne intrebam daca am putea trai acolo (uneori locurile erau groaznice asa incat adaugam un stimulent finaciar imaginar foarte mare 🙂 eu as putea trai oriunde, atata timp cat ii am pe cei mentionati mai sus langa mine.

Ok, ar trebui sa ma duc si eu la somn, altfel o sa va filosofez pana dimineata (apropos, aici e 1.30 noaptea).

Va imbratisez cu drag,
Lili, de la capatul pamantului. (ce-mi place sa spun cuvintele astea :D)

7 thoughts on “Pentru Radu – asadar, la capatul pamantului…”

  1. Va felicit pentru acesta reusita si va multumesc din suflet ca macar spiritual am fost aproape.
    Drum bun si astept sa ne vedem acasa!

  2. Mi se pare mie sau Go a mai slabit?
    Ma bucur ca ati ajuns la Ushuaia.
    L-ati gasit pe Pierre Vaillant?

  3. Liliana, cred ca pe langa Radu am fost si eu atinsa….Asa in genarally but si in particular.

    Cred ca undeva pendulez intre ideea ca daca stiam la ce va inhamati as fi facut pe dracu’ in patru sa ma luati si pe mine in echipa, intre a spune ca daca mai faceti asa ceva vreodata si pre alta planeta vin si eu si intre a afirma ca daca plec in expeditie sunteti bineveniti si voi.

    Eu am primit acum vre-o zece ani o invitatie sa cautam samanii care stiau de secretul ayawascai de pe Amazon, pe care in loc sa o accept am declarat-o nebunie….Si pe care o regret enorm…Pentru ca sunt exact in acelasi loc dupa bucla de zece ani cand stiu ca am nevoie de asta si mereu am avut…Dar ca atunci nu stiam…

    Imi este dor de tine si de voi si astept sa ne vedem la Cafeteca….

  4. Delia, ai fi fost binevenita daca puteai… La ce ne-am inhamat: nici noi nu am stiut ce si cum va fi; cred ca din posturi si poze a reiesit ca a fost mult mai usor. De fapt, a fost si greu. Uneori chiar foarte greu. Ca sa fiu sincera, am avut momente cand nu imi doream altceva decat sa fiu acasa. Dar cu toate peripetiile, sunt extrem de fericita ca am putut trai o asemenea experienta. As repeta-o oricand, acum ca stiu la ce ma inham.
    Si eu astept sa ne vedem. Cafeteca va trebui sa imi dea reducere la cat voi sta pe acolo :).

Comments are closed.