Pampa up the jam

De la Esquel, în drumul nostru spre sud am dat piept cu pampa patagoneză – închipuiţi-vă o câmpie nesfârşită, acoperită de tufişuri, populată doar de lame şi nandu, presărată cu lacuri imposibil de albastru/turqoise şi unde vântul bate întotdeauna de la vest spre est. Încontinuu. Serios. Nu înţeleg cum de localnicii nu o iau razna. Eu aş lua-o.

Am făcut primii 800 de kilometri în două etape, întâi până la orăşelul Perito Moreno (care nu are nicio legătură cu gheţarul omonim), aproape de lacul Buenos Aires (care nu are nicio legătură cu orașul omonim), unde hotelurile erau ori semi-urâte şi scumpe, ori foarte urâte şi scumpe (nu reuşesc să înţeleg cum se întâmplă chestia asta in the middle of f*cking nowhere), şi apoi până la El Calafate, la 80 de km de parcul naţional Los Glaciares şi, prin urmare, hub-ul turistic al zonei – plin-ochi de hoteluri, restaurante şi magazine, unde am văzut ce n-am mai văzut de 20 de ani: coadă la benzină.

Cea mai mare parte din drumul prin Patagonia e neasfaltat, atât în Argentina cât şi în Chile (deşi în Argentina se face un drum nou şi frumos, dar nu te lasă pe el, ci trebuie sa te zdruncini pe criblură salivând la asfaltul inaccesibil care curge paralel cu tine) drept care, pe drumul spre El Calafate am făcut o pană (prima în 10.000 km, not bad). Deşi n-am avut mari probleme în a schimba roata, cauciucul fu distrus complet şi, pe moment cel puţin, am rămas doar cu o jantă de rezervă, căci nu avea nimeni cauciuc de mărimea potrivită, nici nou, nici uzat. Drept e că s-a oferit un nene că ne comandă şi ne aduce unul de pe o zi pe alta, dar la 500$ bucata, am hotărât că mai explorăm şi alte opţiuni. Până la urmă am găsit şi am luat unul potrivit în Punta Arenas, dar am stat un pic cu fundul strâns până acolo

Tot pe drum, la o benzinărie ne-am întâlnit cu o familie de franco-bolivieni (el, francez, lucra ca profesor în La Paz şi a fost foarte încântat să aibă cu cine să vorbească în franceză, ea şi copiii mai latino-americani) într-un Nissan Patrol şi, mai târziu, când schimbam roata, cu nişte brazilieni într-un Land Rover. Şi cu unii, şi cu alţii ne-am tot reîntâlnit în zilele următoare, ba prin El Calafate, ba la Perito Moreno, ba la graniţa cu Argentina, şi am schimbat impresii şi know-how. Cu franco-bolivienii ne-am şi unit forţele în căutarea unui hotel în El Calafate şi am reuşit să obţinem un discount pentru patru camere.

După ce am văzut Perito Moreno (un parc natural/gheţar care merită un post separat), am mai rămas o noapte in El Calafate, cu planul de a trece înapoi în Chile şi de a ajunge la Torres del Paine. Însă, cu plecatul nostru târziu, cu drumurile neasfaltate, cu vama (culmea, aia chileană, nu argentiniană) care a fost închisă în grevă între orele 11 şi 15, am reintrat în Chile la o oră mult prea târzie pentru a mai avea rost să mergem la Torres del Paine şi am decis să ne retragem în Puerto Natales (60 de km în direcţia opusă) şi să reîncercăm a doua zi. Noroc că am prevăzut destule zile în traseu 🙂

Aşa cum El Calafate este punctul de jump-off pentru tot ce ţine de Los Glaciares, Puerto Natales, fără a avea vreo atracţie proprie, are norocul de a fi cel mai apropiat oraş de Torres del Paine. Ceea ce înseamnă, desigur, că hotelurile sunt atât de scumpe de te apucă disperarea – cu greu am găsit unul OK care să se încadreze în apropie de bugetul nostru.

Pe măsură ce ne adâncim în pampă, ziua se lungeşte comic de mult – la 10:30 seara zici că e 6 după-amiaza, iar la 1-2 noaptea încă licăreşte ceva la orizont. Ceea ce, cred, ne dă şi peste cap ritmul circadian, de am ajuns ca la 10-11 noaptea să avem impresia că e 7-8. Sau ne-a înnebunit vântul.

And last but not least – friptura de vacă patagoneză este cel puţin la fel de bună precum o visam 🙂