I love the smell of metro in the morning

Mirosul de cauciuc fierbinte şi zgomotul roţilor de metrou îmi aduc invariabil aminte de Paris şi metroul 13 de la Pernety. De altfel, şi restul Santiago-ului îmi aduce aminte de Paris – străzile, clădirile, pieţele, Camera Deputaţilor, podurile, intrarea la muzeul de sub Palacio de la Moneda. Drept e, un Paris ceva mai puţin curat şi bine îngrijit şi înconjurat de munţi, unde râul Mapocho e mult mai firav şi mai rapid decât Sena, but still.

După ce în prima zi am dat o tură de centru – Plaza de Armas, Plaza de la Constitucion, Palacio de la Moneda – a doua zi, dis de dimineaţă (pe la 1) am luat funicularul până în vârful Cerro de San Cristobal unde ne aşteptau Virgen Maria şi o vedere de 360° asupra oraşului.

De acolo, am coborât prin Bellavista – un cartier foarte boem plin de cafenele şi salseteci – şi ne-am întors spre centru trecând pe la muzeul de Belles Artes şi Basilica de la Merced.

În ultima zi, am trecut prin cartierul vechilor (foştilor?) bogătaşi, plin de palate care acum sunt colegii şi universităţi, prin Barrio Paris – Londres, o zonă cu străduţe înguste mărginite de case foarte asemănătoare cu cele din Barcelona, pe la biserica San Francisco şi pe la Biblioteca Nacional, terminând vizita pe cel de-al doilea deal cu view-uri faine, Cerro Santa Lucia.

Trebuie să vă zic şi de hotelul la care am stat, descoperit prin pură şansă – o casă boierească, foarte drăguţ aranjată, manageuit de o tanti pe la 60 de ani care (după cum a descoperit Lili) era divorţată, avea un copil psiholog (apparently, a big deal) şi a fost instaurată în jobul ăsta de fratele ei (proprietarul hotelului) ca să îşi mai alunge singurătatea, şi care tanti ne-a spălat (hainele), ne-a călcat şi ne-a hrănit cu o mămoşenie ieşită din comun. Drept e ca ne-a tras-o un pic la bani, dar no, nicio mamă nu-i perfectă 🙂

În cuvintele unui clasic – we’ll always have Santiago, baby.