Dincolo de deşert…

… nu e atât de simplu pe cât pare.

După ce am reuşit să extragem maşina şi să ne continuăm drumul, am decis să încercăm să respectăm planul iniţial, respectiv să ajungem în San Pedro de Quemez unde ştiam că găsim un hotel frumos unde putem să dăm jos noroiul de pe noi şi să ne odihnim.

Teoretic, nu era greu, San Pedro fiind la mai puţin de 100 de km distanţă. Practic, în tot sudul Boliviei şi îndeosebi pe aici, nu există drumuri, ci doar nişte poteci nemarcate în niciun fel şi intersectându-se confuz. Ne-a luat vreo patru ore şi nenumărate verificări ale hărţii, GPS-ului şi busolei, întrebări către localnici (la modul batut la uşă şi întrebat în ce oraş suntem 🙂 ) şi o doză rezonabilă de baftă ca să găsim oraşul şi hotelul – ambele fiind goale şi în beznă.

Aşa că ne-am dezviriginat – în fine – echipamentul de campare şi ne-am instalat în curtea hotelului, trăgând un pui de somn absolut satisfăcător.

Dimineaţă, ne-am reaprovizionat cu apă, hrană şi benzină (din butoi, căci benzinării nu există) şi am pornit-o în continuarea drumului către Lagunele Verde şi Colorada şi a peisajelor aferente.

Din păcate, după vreo trei ore pe nişte drumuri atât de desfundate încât ajunsesem să vorbim ca Agamiţă Dandanache (zdronca-zdronca, m-a zdrunţinat), ne-am dat seama că, chiar dacă am fi avut suficient timp să terminăm traseul propus, nu mai rezistăm la ”drumurile” boliviene, aşa că am tras pe stânga, am păpat ceva şi am tăiat-o vestic spre graniţa cu Chile.

Ne-am luat rămas-bun de la Bolivia într-o zonă aproape selenară, fără prea multe regrete (ca să fiu delicat). Adevărul este că e o ţară foarte frumoasă care merită vizitată, mare păcat că e locuită. Impresia ne-a fost confirmată şi de funcţionarul care ne-a mai taxat cu 21 de bolivieni (3 dolari) de cap de vită furajată – cică taxă de ieşire din ţară – dar şi de vameşul pe care a trebuit să îl aşteptăm vreo 20 de minute căci făcea duş.

Odată intraţi în Chile, am început să răsuflăm mai uşor – odată pentru că, în fine, am început să mai coborâm sub altitudinea de 3.800 – 4000m la care am tot stat in ultimele 10 zile, a doua oară pentru că şi drumurile s-au îmbunătăţit, încet, dar simţitor.

Prima escală în Chile a fost la Calama – un oraş complet neinteresant la vreo 200 de km de graniţă – iar ieri ne-am oprit la Antofagasta, pe coasta Pacificului, un oraş-port neaşteptat de… neplăcut, unde, după ce am căutat 3 ore un hotel, l-am sărbătorit pe Jesus la o bere / un vin şi un CSI:Miami (or something).

Astăzi am reuşit să parcurgem jumătate din drumul spre Santiago şi ne-am oprit la Huasco, un orăşel de pescari la malul oceanului, unde am găsit şi un hotel semi-decent. Faptul că e un orăşel destul de mic, iar hotelul nu pare a avea mai mult de 1-2 stele face cu atât mai inexplicabilă prezenţa unei mega-limuzine Hummer sub geamul nostru. Dar poate nu ne pricepem noi.

DSC05629_1600

OK. Am ajuns la zi, acum pot să dorm. Sper ca mâine să ajungem în Santiago şi ca lucrurile să devină ceva mai interesante (ni se tot promite că sudul Chile-ului este mult mai frumos/curat/modern/activ decât nordul pe care l-am tot parcurs).