Deşertul #FFFFFF *

La capătul unui drum de 200 km (dinspre Potosi), din care însă doar vreo 50 de ”puro asfalto” cum se zice pe aici, ne aştepta – nu foarte ospitalier – Uyuni, un mic orăşel al cărui singur atribut interesant este proximitatea faţă de Salar de Uyuni – deşertul de sare.

Zic că nu fu prea ospitalier pentru că, pe de o parte, ploua – pentru prima dată în aproape doi ani – iar pe de altă parte, ne-a luat vreo 2 ore până să găsim un hotel decent şi care să nu ne jupuie de bani.

După un duş şi un somn atât de necesare, un mic dejun compus din pizza şi rezolvarea câtorva probleme administrative şi de serviciu (ceea ce s-a dovedit tare complicat căci la hoteluri nu există internet, iar cafe-urile care nu sunt închise au calculatoare fără USB şi viceversa), am zis noi că suntem pregătiţi să luăm în piept deşertul.

Except că nu eram. Ne-a picat fisa că ne trebuie benzină, apă şi provizii iar noi nu mai avem destul cash şi am constatat că ambele bănci din târg se închiseseră (da, şi bancomatele) şi redeschideau una la 2:30 şi cealaltă la 4. Aşa că unii ne-am pus să mai rezolvăm câte ceva (precum datul jos al noroiului de pe maşină, umplut rezervor şi canistră cu benzină), iar ceilalţi ne-am pus la coadă la bancă.

Pe la 3 fără ceva, cu bani în buzunar (nu mai zic nimic despre nesimţirea băncilor şi a funcţionarilor aferenţi), am reiterat ideea că suntem pregătiţi să luăm în piept deşertul.

Except că nu eram. După ce am ieşit din oraş şi am luat cap-compas N-V, ne-am dat seama că harta şi busola nu ne sunt suficiente să navigăm prin deşert şi că nu avem cum să găsim toate chestiile interesante de văzut, aşa că ne-am întors în Uyuni să căutăm pe net coordonate GPS.

Odată ce am rezolvat şi chestia asta, cu limba mică a ceasului apropiindu-se ameninţător de 5, ne-am dat seama că nu mai avem cum să plecăm spre deşert, drept care am tras o plimbare scurtă pe la cimitirul de trenuri şi printr-un mic colţ de deşert, ocazie cu care am nimerit, din greşeală, la un hotel de sare, unde ne-am hotărât să rămânem peste noapte.

Când zic hotel ”de sare”, chiar asta înseamnă – pereţi, podele, mese, scaune, paturi şi orice altceva din sare. Foarte frumos şi foarte OK serviciile, chit că singurii clienţi eram noi şi vreo câţiva chinezi; de asemenea însă, foarte scump 🙂

Buuuun. Dimineaţă, în fine, am luat deşertul în piept, de data asta destul de pregătiţi. Peisajul este absolut halucinant, cea mai mare parte constând din combinaţia de alb strălucitor a sării pe care umbli şi albastrul adânc al cerului de deasupra – motiv pentru care, fără ochelari şi cremă de soare nu ai ce căuta acolo. Trebuie să fii de asemenea foarte atent la ”miraje” – vizibilitatea este practic nelimitată, însă toate lucrurile (maşini, munţi, insule, etc.) par mult mai aproape decât sunt, iar sarea mai şi reflectă lumina, creând impresia că tot ce vezi e suspendat în aer.

Am făcut o tură destul de largă, oprindu-ne la două insule (deşertul ăsta a fost odată un lac sărat / mare şi acum au rămas insulele) cu corali şi cactuşi giganţi. E foarte fain să conduci pe acolo – poţi să citeşti ziarul fără să iţi fie frică că te-ai putea întâlni cu vreo altă maşină sau vreun obstacol.

Şi, când ne simţeam mai bine, ne-am apropiat puţin cam mult de marginea deşertului şi a început cu adevărat distracţia. Dar despre asta vă povesteşte Lili.

* Pentru necomputerişti, #FFFFFF este albul cel mai strălucitor pe care îl poate afişa un monitor.

One thought on “Deşertul #FFFFFF *”

  1. Scuze,dar in afara ca vedeti lucruri frumoase si unice,nu prea pare a va distra de minune!! Cel putin nu acolo,o sa va distreze poate dupa ce va veti intoarce in Romania!!!!!

Comments are closed.