Potosi

Nota: a povestit Doomz peripeţiile noastre din ultimele zile, o să completez şi eu cu extra detalii şi poze, sper ca nu se supără nimeni de eventualele dedublări de informare 🙂

Am ajuns la Potosi după-amiaza/seara, după un drum nu neapărat greu sau aglomerat (în Bolivia poţi număra pe degetele de la o mână maşinile întâlnite într-o sută de km), cât mereu complicat de insistenţa bolivienilor de a nu pune nicăieri indicatoare şi de a oferi indicaţii cât mai contradictorii posibile.

V-a povestit Lili despre stresul aproape zilnic de a găsi un hotel decent şi nu exagerat de scump – aceeaşi activitate am întreprins-o şi odată ajunşi în Potosi, cu rezultate mixte: hotelurile bune erau scumpe şi hotelurile ieftine erau cam câh (as in cu baia pe hol).

Până la urmă, ne-am împărţit pe echipe: Şerban şi Daria au rămas la un hostel cu 12$, iar noi am tras la un hotel, fix vis-a-vis, cu 50$.

Dimineaţă, după ce am făcut un pic de ordine prin maşină (Legea lui Go: într-o maşină în care se călătoreşte zilnic, entropia creşte exponenţial după formula En = e^x, unde x este pătratul numărului de călători), am tras o plimbare scurtă prin centrul oraşului – nu foarte interesant, de altfel – şi o vizită scurtă la muzeul monetăriei – ceva mai interesant, având şi un ghid cât de cât cunoscător, dacă n-ar fi fost atât de haotic organizată: după ce îţi cumperi biletul, nu îţi spune nimeni că (1) nu poţi vizita fără ghid, (2) nu pleacă niciun tur fără cel puţin 5 persoane, (3) pentru ca să faci poze mai trebuie să plăteşi o taxă şi (4) duminica nu sunt ghizi vorbitori de engleză.

Partea mea preferată din vizita la monetărie a fost o tanti la vreo 45 de ani care, în secunda în care ghidul arăta ceva interesant (cel puţin pentru ea), îmbrâncea scurt pe toată lumea din jur (inclusiv pe mine de câteva ori) ca să poată filma obiectul muncii.

După ce am ieşit de la monetărie, am purces la vizita minelor, pentru care, mai întâi, ne-am înţolit în mineri (operaţiune foarte necesară având în vedere jegul şi noroiul din subteran), după care am fost plimbaţi de o tanti minero-ghidă, cam sictirită şi ea.

Mai întâi am cumpărat coca, ţigări şi spirt, frumos ambalate într-o pungă, pentru a le aduce ofrandă zeului Tio al minelor şi minerilor, precum şi dinamită – credeam noi că în acelaşi scop. However, odată urcaţi pe Cerro Rico – dealul purtător de argint şi alte minereuri – tanti minero-ghida ne-a demonstrat cum se detonează dinamita, spărgându-ne timpanele şi speriind-o de moarte pe Lili care aştepta în maşină.

Ulterior, am intrat într-o mină şi am făcut un tur al câtorva galerii, coborând de două ori – pe scări – câte 15-20 de metri. Am văzut şi argintul în pereţi (Daria a şi săltat câteva roci 🙂 ), şi minerii, şi altarul lui Tio. Interesant, dar uşor claustrofobic şi greu.

Aveţi mai jos câteva poze din Potosi şi mină, revin dimineaţă cu epopeea deşertului de sare.

One thought on “Potosi”

  1. Saraca Lili cu sperietura!!!!! Mie de aici mi se pare amuzant,dar nu mi-ar fi placut sa fiu in locul ei!!!!!!!

Comments are closed.